marți, ianuarie 16, 2018

DE LA ANA BLANDIANA CITIRE

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  
  
EUROPA NU MAI CREDE ÎN NIMIC... 

„Situația Europei în ultimul timp este chiar mai gravă decît a României. Ceea ce susțin eu – și nu sînt prima voce care spune asta – este că tot mai mult actualitatea noastră europeană seamănă cu sfîrșitul Imperiului Roman. N-are legătură doar cu migrația sau cu ce se întîmplă în mod concret, ci, mai ales, cu ceea ce se întîmplă în mentalul colectiv. Roma ajunsese la o situație în care nu mai credea în propriii zei, pe care-i și uitase și îi înlocuise cu zei importați de la popoarele pe care le cucerise.  
Părerea mea este că în momentul în care începi să-ți infirmi definiția – ceea ce a făcut Roma și ceea ce face Europa acum – ești pierdut, pentru că atunci cînd se ciocnesc două forțe întotdeauna cîștigă cea care crede cu adevărat în luptă, indiferent dacă e bine sau rău. În povestea cu Europa și islamul nu contează cine are dreptate, contează că europenii nu mai cred și fac un adevărat tapaj din faptul că nu mai cred, sînt mîndri că nu mai cred aproape în nimic. Spun că ar crede în libertate, dar corectitudinea politică pune grav libertatea sub semnul întrebării.  
Pe cînd ceilalți, islamiștii, cred din toată inima. Sigur, o să spuneți: «Sînt fanatici, sînt fanatici!». Da, dar au forța unei credințe absolute. Ca să nu mai discutăm de raportul fizic care face ca, la 8 nașteri pe familie la ei și 1,2 în cazul europenilor, să ne permitem să vedem în cîteva generații o Europă aproape fără europeni”.

luni, ianuarie 15, 2018

LUI EMINESCU

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  

  
«MAI-MULT-CA-POETUL»
   
Stihia lui de-a dreapta ne-a vegheat: 
avea o frunte cît un prag de lume, 
şi ochi stelari ca de-nceput de leat, 
şi un arhanghel strajă lîngă nume. 
  
Păstor era de gînduri şi de vise, 
pogorîtor din Vlahie cerească, 
şi inima lui singur şi-o deschise 
această una limbă românească. 
  
Ştiind prin codri tainice poteci 
şi peste creste drumurile lunii, 
venea din veac şi se ducea în veci, 
la cina lui de taină, cu nebunii…
   
Ci-n urmă, vai, crezînd a-l fi-nţeles, 
l-am ferecat în racla poeziei 
pe cel făr' de întoarcere trimes – 
pe Mihail, Luceafărul Pustiei! 

(Răzvan Codrescu,  
Răsăritenele iubiri.  
Fals tratat de dezlumire,  
Editura Christiana,  
Bucureşti, 2002, p. 87)

  
SFINX
  
Pios mi-avînt în largul frunţii tale 
firavă luntrea visului tîrziu 
şi lunec lin pe mările astrale 
spre ţărmul unde eşti de-a pururi viu.
  
Iertare-ţi cer, cu ce-a rămas din neam, 
că nu ţi-am fost nici unii pe măsură, 
că l-am ales pe Barabà şi te-am 
desfăşurat din manta ta augură.
  
De nu ne-ai fost trimis spre înviere, 
nu te purtăm cumva ca pe-un blestem? 
Cînd limba ta e plină de putere, 
se cade să te-ador sau să te tem? 
Cum şezi plecat pe dîmb stelar, în zare, 
tu însuţi pari un semn de întrebare...
   
(Răzvan Codrescu,  
Rug aprins.  
O sută de sonete şi false sonete,  
Editura Christiana,  
Bucureşti, 2008, p. 58)

  
BĂDIA MIHAI 

Bădia Mihai a uitat să mai moară 
şi calea a luat-o, prin codri, spre cer, 
cu dorul arcuş şi cu visul vioară, 
să-şi cînte iubirea de ţară stingher. 

Zic fagii, privindu-l miraţi pe coline:  
„Ce mare-i Bădia şi neamul – ce mic!”. 
Dar brazii, ce văd mai de sus şi mai bine: 
„Bădia e neamul!” – se pleacă şi zic

Arcuş şi vioară ce sînt decît cruce? 
Şi-a ei nebunie sînt visul şi dorul, 
iar cel care viu în spinare le duce 
ne este întîi şi pe veci Rostitorul.

Și an după an, și mai viu, și mai mare, 
el iarăși se naște, și-n ceruri, și-n noi,
etern ca iubirea, mușcînd din uitare,
cu-n ochi înainte și altu-napoi.

Şi piară tot neamul lovit de urgie, 
şi piară-ncleștată şi gura de rai, 
de tot şi de toate va da mărturie, 
la ceasul dreptăţii, Bădia Mihai! 

(Răzvan Codrescu,  
în revista Rost. anul X,  
nr. 110, iunie 2012, p. 29) 


DE VEGHE
  
Stă Eminescu, drept, în verbul lui,
de veghe unei ţări ce nu-l mai ştie
şi unui neam căzut din poezie
în proza-n care loc de vise nu-i. 

E rana noastră cea de-a pururi vie, 
durerea tuturor şi-a nimănui,
în lemnul crucii cel mai groaznic cui 
şi-n bezna morţii cea mai grea stihie. 

Precum iubirea ori lumină lină 
ne-o fi cîndva, ori bici de foc cumplit, 
aşa ne-a fost şi el din cer menit 
să fie stîlpul nostru de lumină 
sau cea mai rea ţepuşă dinapoi 
atunci cînd firea se sminteşte-n noi.
   
(pe Blogul lui Răzvan Codrescu. 
15 ianuarie 2015)

 

duminică, ianuarie 14, 2018

RIDENDO CASTIGAT MORES (LXVIII)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME


miercuri, ianuarie 10, 2018

„SPIRITUL DREPTEI” ÎNTR-O NOUĂ EDIȚIE

SUMARUL BLOGULUI 

 
În curînd va apărea, după 21 de ani, ediția a doua (revăzută și adăugită) a cărții mele de debut: Spiritul dreptei. Între tradiție și actualitate. Celor două secțiuni inițiale – „Dimensiunea spirituală” (12 texte) și „Dimensiuea politică” (12 texte) – le-am adăugat în „Addenda” trei texte de sinteză scrise ulterior. Am actualizat o parte din notele de subsol și am introdus cîteva note noi, acolo unde am simțit că era absolut necesar. Reproduc aici unul dintre textele ce figurează în secțiunea „Dimensiunea spirituală” (cu privire la măsura creștină a iubirii, care este adeseori greșit înțeleasă).
  
ÎNŢELESUL EVANGHELIC AL IUBIRII 

„Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Şi a­ce­laşi Apostol ne încredinţează mai departe: „... Dum­ne­zeu este iubire şi cel ce rămîne în iubire rămîne în Dum­­nezeu şi Dumnezeu rămîne întru el “ (4, 16). Făcut „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, omul este şi el fiinţă iubitoare, chemată la plinătatea iubirii. De aceea, îndemnul fundamental pe care ni l-a dat Hristos este îndemnul la iubire. Asupra acestui lucru nu poate fi îndoială: „... iar (dacă) dragoste nu am, nimic nu sînt”, zice Pavel (I Corinteni 13, 2); şi conchide: „Şi a­cum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corin­teni 13, 13). Creştinismul este, înainte de orice altceva, religia iubirii (agápe) [1]. 
Toate aceste lucruri le ştim şi le repetăm, dar fa­cem adeseori o confuzie gravă, care poate vicia tot sen­sul iubirii creştine; această confuzie este mai răspîndită decît s-ar crede şi apare chiar la case foarte mari. 
Îmi îngădui să pornesc de la un astfel de caz ilus­tru. În al său Curs de Metafizică (urmez ediţia Huma­ni­tas din 1991), Nae Ionescu vorbeşte, în cap. XIII, despre iubire ca „instrument mistic de cunoaştere”, stabilind, în mare, următoarele: că „trăirea” este me­to­da de cercetare a misticii şi că iubirea este cel mai în­semnat mijloc mistic de cunoaştere; că, prin urmare, „funcţia fundamentală a iubirii este totuşi cunoaşterea şi nu acţiunea”; că, în fine, „monopolaritatea” iubirii poa­te duce la nihilism şi de aceea trebuie să acceptăm „bipolaritatea procesului de iubire”. Urmează apoi acel surprinzător capitol XIV, în care se continuă discuţia despre iubire, dar cu această gravă afirmaţie: „Impresia mea este că fenomenul care a contribuit mai mult la fal­sificarea conceptului de iubire este creştinismul” (p. 123)! Nae Ionescu reia această idee în multe alte locuri; ea a trecut şi la unii dintre discipolii săi (o regăsim cu sur­prindere, bunăoară, la Mircea Vulcănescu, altminteri un gînditor creştin de mai mare rigoare teologică decît maestrul său). 
Pe ce se întemeiază Profesorul? Pe consideraţia per­sonală că „în creştinism iubirea nu înseamnă cu­noaş­tere, ci acţiune”, ceea ce nu poate duce, pe cale lo­gică, decît la „o falsă interpretare a iubirii”. Ba mai mult: „Toată dezorganizarea (?!) care s-a produs în me­ta­fizica creştină şi în valorificarea creştină a existenţei provine tocmai din falsificarea acestui concept al iubi­rii” (p. 124). Nu vreau să reiau aici toată demonstraţia lui Nae Ionescu şi nu contest stringenţa ei logică. E de a­juns să arăt că premisa de la care porneşte este evident falsă. Teologic vorbind, Profesorul se aşază de data a­ceasta, din capul locului, alăturea de problemă. 
Premisa greşită de la care pleacă Nae Ionescu este aceea că în creştinism măsura iubirii de celălalt ar fi dată de iubirea de sine. Sigur, toată lumea cunoaşte pre­scripţia biblică: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău [...] Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39; subl. mea). E curios că deşi Nae Ionescu avertizează că a­ceasta „nu este propriu-zis o afirmaţie creştină, ci doar una din afirmaţiile fundamentale ale Vechiului Testament”, el îşi sprijină pe ea întreaga demonstraţie, amen­dînd tocmai creştinismul!  
Ne aflăm aici chiar în inima confu­ziei despre care vorbeam (şi care, uneori, apare şi-n me­di­ile strict teolo­gice). 
Se scapă din vedere că Hristos adaugă limpede (Ma­tei 22, 40): „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii”. Va să zică Hristos nu face decît să rezume astfel, la cererea tînărului bo­gat, esenţa „Legii Vechi”, a iudaismului adică. Legea Veche nu e rea, dar e imperfectă; tocmai de aceea, Mîn­tuitorul n-a venit s-o desfiinţeze, ci s-o împlinească (Matei 5, 17). Şi în Legea Nouă iubirea va rămîne po­runca de căpetenie, dar măsura ei va fi cu totul alta: Po­runcă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi!” (Ioan 13, 34; subl. mea). Aşadar, măsura iubi­rii în creştinism nu mai este iubirea de sine, cum cre­dea Nae Ionescu (şi toţi cei tributari aceleiaşi confuzii), ci însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Hristos înlocuia astfel o măsură omenească a iubirii cu una dum­nezeiască. 
Prin urmare, întrebarea retorică a lui Nae Ionescu („Dar dacă eu nu mă iubesc pe mine însumi?”) devine inutilă într-o perspectivă riguros creştină. Abilul gîn­ditor poate avea perfectă dreptate în raţionamentele sale, numai că el critică creştinismul vorbind despre... iudaism! 
Desigur, Nae Ionescu rămîne Nae Ionescu, dincolo de această extrapolare regretabilă; el îşi mai poate per­mite să greşească sau să exagereze uneori, din punctul lui filosofic de vedere. Noi nu ne putem permite însă, mai ales cînd ne punem pe terenul creştinismului, să-i luăm de bune toate speculaţiile, oricît de mult l-am ad­mira altminteri (era să zic: oricît de „năişti” am fi) [2]. 
Creştinismul nu se întemeiază pe iubirea de sine, ci pe jertfa de sine. Dumnezeu, Care este Iubire, S-a jertfit pentru oameni, în Iisus Hristos. Omul este che­mat şi el să se dezbrace de sine întru iubire, spre a spori cît mai mult în „asemănarea” cu Creatorul său. „Căci Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu; nu Dumnezeu după fire, dar Dumnezeu du­pă har” (Sf. Atanasie cel Mare et alii). Iubirea, în în­ţelesul ei evanghelic, este temeiul în-dumnezeirii (theo­sis), la antipodul tuturor egoismelor şi deșteptăciunilor noastre. 

Răzvan CODRESCU
  
[1] În limba greacă există patru termeni care redau „chipurile iubirii”: eros (iubirea sexuală), sorgé (iubirea familială), philía (ataşamentul sau prietenia) şi agápe (iubirea spirituală – la care ne cheamă Hristos şi cu care Dumnezeu Însuşi iubeşte lumea). Dumnezeu, înţeles ca Agápe, este acel l'Amor che muove il sole e l'altre stelle („Iubirea ce roteşte sori şi stele”) din finalul poemului dantesc. La nivel uman, „dragostea [agápe] este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteşte nici unul dintre lucruri mai mult decît cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pămînteşti” (Sf. Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, I, 1; în Filocalia rom., vol. 2, ed. 1947, p. 37); aceasta este una dintre cele mai profunde şi mai con­­cise definiţii ale dragostei creştine. 
[2] Admiraţia oarbă (cu creditul necondiţionat ce rezultă din ea) devine patologie a admiraţiei.

marți, ianuarie 09, 2018

„EXMATRICULAT” DE FB PENTRU 24 DE ORE

SUMARUL BLOGULUI 

  
Iată că Facebook-ul tocmai mi-a făcut onoarea – invocînd „Standardele comunității” – de a-mi mai șterge o postare mai veche, cu ton pamfletar, în care îl citam pe un amic ce critica dur, ce-i drept starea jalnică a țării în pragul marelui centenar. Cum nu-mi imaginez că Facebook-ul moare de grija imaginii „țărișoarei” noastre, mă întreb mai degrabă cine vor fi fost pîrîșii... Oricum, e de constatat că politica FB devine din ce în ce mai intruzivă și mai discreționară, indiferent cine sînt „cozile de topor”. Se pare că zilele libertății (de gîndire și de exprimare) ne sînt „democratic” numărate (poate chiar cu acele „bune intenții” cu care și iadul este pavat)... Deocamdată am fost penalizat (să nu pot posta, comenta, aprecia, distribui etc.) pentru 24 de ore (cu amenințări de mai rău în caz de „recidivă”). (R. C.) 

Am şters ceva postat de tine 
Se pare că un element de conținut postat de tine nu respectă Standardele comunității noastre:
  
AM UN AMIC FOC DE SUPĂRAT...  
„Evenimentul banal al unui meci de fotbal (Sporting – Steaua fără nume), pentru a cărui desfășurare abia dacă suntem în stare să asigurăm un prăpădit de gazon pe cea mai mare arenă fotbalistică a «neantului valah», ne pune în adevărata noastră lumină: o țară de hoți, de oligofreni și de handicapați, intrată prin jocul conjuncturilor într-o Europă pentru care nu existăm și unde românii sunt curent confundați cu rromii, iar Bucureștiul este curent confundat cu Budapesta. O țară a cărei principală carte de vizită pe mapamond rămâne un mit prost și care nici măcar nu-i al ei (Dracula), guvernată de o mafie de penali și de cretini năimiți, fruntașă în topul avorturilor și al bolilor de tot felul, cu un sfert din populație plecată să-și caute norocul prin lume și cu grosul putorilor rămase la vatră, să înjure de tot ce-i sfânt și să asculte la manele. Și pentru că «prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul», ne mai și credem «buricul pământului» și «Grădina Maicii Domnului», persecutați de-o planetă întreagă (jidani, masoni, papistași, țigani, bozgori, ruși, sorisiști, multinaționale etc. – și stai că vin musulmanii!) și având o singură aspirație comună: să moară (și) capra vecinului. Cum am ajuns în asemenea hal, după 45 de ani de comunism și 28 de ani de post/neo/cripto-comunism (ca să nu zic după 2000 de ani de dăinuire larvară)? – iată o întrebare de care mai degrabă li se fâlfâie și cetățeanului turmentat, și plagiatorilor cu doctorate, și tinerimii sătule de biserici și jinduite de spitale, și Europei care ne ține jupânește în cârcă și i se mai întâmplă din când în când să vină și să dea prin gropile noastre «budapestane». Dar uite că ne rabdă și pământul să-i facem umbră, și Dumnezeu să-i dăm cu tifla, mai de silă, mai de milă, până când ne vor mânca de vii frații noștri viermi, disperați și ei să-i tot facem de rușine!”
 

luni, ianuarie 08, 2018

145 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI IULIU MANIU

SUMARUL BLOGULUI 


Pe 8 ianuarie 1873 se năștea IULIU MANIU, unul dintre artizanii Marii Uniri, lider al Partidului Naţional Ţărănesc și prim-ministru al României Mari.
  
„Privim la înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. 
„Pe mine nu reuşesc să mă intimideze. Eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărîrile mele nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac!”. 
„Avem întîi nevoie de oameni de caracter şi oneşti şi numai pe urmă de oameni pricepuţi in conducerea treburilor publice; între un hoţ fără caracter, dar priceput, şi un om cinstit, dar mai puţin priceput, eu am preferat toată viaţa pe acesta din urmă”.
   
După un proces înscenat de comuniști, acuzat de complot împotriva statului, este condamnat la închisoare pe viață şi întemniţat la Sighet, loc de unde pleacă la Domnul pe 5 februarie 1953, la vîrsta de 80 de ani. (Șerban Beloiu)

Fotografie de la procesul intentat de comuniști

duminică, ianuarie 07, 2018

EU NU VĂD, TU NU VORBEȘTI,, EL NU AUDE...

SUMARUL BLOGULUI 
  


CENZURA FĂRĂ FRONTIERE 
  
Deunăzi Facebook mi-a șters de pe pagina personală (fără vreun mesaj aferent, cum a procedat în alte dăți, de pildă atunci cînd mi-a scos o fotografie de-a lui Ion Anronescu) video-clipul cu marșul femeilor islamice de la Londra, postat sub titlul „Vă era dor de Londra?”. Nu mai este vorba de cenzurarea ideilor (postarea respectivă era o simplă „distribuire”, neînsoțită de vreun text de-al meu), ci de cenzurarea... realității înseși! Ai dreptul și permisiunea să vezi și să auzi numai ceea ce hotărăște establishment-ul. Cît despre restul, ideea este să te prefaci că nu bagi de seamă și că nu se întîmplă. Față de „corectitudinea politică” de azi, păzită de cerberi planetari reali sau virtuali, vechile totalitarisme par să fi fost doar niște exerciții pregătitoare... Bucurați-vă, sclavi fericiți: „Dumnezeu a murit”, dar Big Brother este cu noi!
  
Răzvan CODRESCU

   
P. S. În logica lucrurilor ar fi ca și această semnalare a abuzului să-mi fie ștearsă de acolo, dacă nu cumva să mi se blocheze contul (cum au pățit-o atîția alții). Dacă se va întîmpla, atunci nu rămîne de spus decît: „Quod erat demonstrandum”...

sâmbătă, ianuarie 06, 2018

ÎN ILUZIA CĂ FIREA ȘI-AR PUTEA VENI ÎN FIRE

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME



   PREZUMȚIA DE DIALOG:
 
O SCRISOARE DESCHISĂ
   
Distinsă Doamnă Primar General al Capitalei, 
Am remarcat promptitudinea absolută cu care Primăria Bucureștilor a schimbat numele a jumătate din Șoseaua Kiseleff și al Parcului Herăstrău în Mihai I de România. Așa o grabă nu s-a mai văzut de la sfîrșitul anilor ‘40 – începutul anilor ‘50. Atunci cînd comuniștii au încercat să șteargă vechea istorie și să denumească locurile după cum devenea cazul. Vedeți dumneavoastră, Doamnă Primar General, chestiunea este că Bucureștii sunt un oraș unde dacă intri cu buldozerul, o pățești, într-un final, ca Ceaușescu. Asta este valabil și pentru buldozerul ideologic. Sau dogmatic. Sau cum vreți să-i spuneți. În timp, sper să înțelegeți.  
Dincolo de toate, însă, apare o problemă. Probabil că nu știți, încă, dar a fi bucureștean înseamnă a purta cu mîndrie un bagaj de tradiții care țin de mentalul colectiv și care nu se pot șterge peste noapte. Șoseaua Kiseleff rămîne Șoseaua Kiseleff, iar Parcul Herăstrău rămâne tot Herăstrău, dincolo de hotărârile de pe o zi pe alta ale Primăriei.  
Asta nu înseamnă, însă, că Regele Mihai nu merită să dea numele unui bulevard din București (atenție: Șoseaua Kiseleff rămîne Șosea, oricît vă luptați domnia voastră să o bulevardizați!). Ba o merită chiar din plin! Așa cum au meritat-o și Maniu și Mihalache. Dar străzile care au primit numele lor au fost construite pe timpul comunismului și au fost numite în consecință. Drept pentru care, bucureștenii au fost foarte receptivi la schimbare. Nimeni nu ținea foarte mult la numele 1 Mai și Militari. Dar adoră Herăstrău. Și Șoseaua Kiseleff. Și – poate nu puteți înțelege – asta e, viața se vede altfel prin hublou, dar nu vor renunța niciodată la ele. De ce nu ați încercat, de exemplu, să schimbați numele Șoselei Pantelimon în Bulevardul Regele Mihai?  
În plus, nu vreau să mă gîndesc ce o fi în Eternitate. Carol I nu are decît un parc, și este fondatorul României moderne. Ștefan cel Mare nu are decât o șosea, iar Mihai Bravu o șosea și o piațetă de trecere. Cît despre Iancu de Hunedoara, are o stradă și ridică pretenții asupra Pieței Iancului. Nici măcar Decebal nu își trece în portofoliu mai mult de o stradă. Pe cînd Regele Mihai are deja un bulevard, o piață și cel mai mare parc al Bucureștiului! 
Distinsă Doamnă Primar General, schimbările acestea peste noapte nu duc la nimic bun. Bucureștenii se întreabă, mai mult ca sigur, unde va fi bulevardul Ion Iliescu, piața Șerban Nicolae sau parcul Nicolicea – deie Cel de Sus să se întîmple cît mai tîrziu! 
Măcar e bine că ați renunțat la schimbarea numelui Pieței Victoriei. Singura legitimitate pe care o aveți, în acest caz, este să o redenumiți Piața Victoriei Asupra Bucureștenilor. 
În final, nu pot decît, totuși, să mă bucur. Pentru că e mai mult decît evident că aveți timp și energie. Dar dincolo de titlul de Naș General al Bucureștilor, la care aspirați cu multă îndreptățire, v-aș rămîne profund recunoscător dacă, printre eforturile onomastice, v-ați apleca și asupra celor mai bine de 20 de adrese oficiale, rămase fără răspuns, ale OAR* București și care v-au fost adresate în ultimul an și jumătate. 

Arh. Șerban STURDZA 

* Ordinul Arhitecților din România.

joi, ianuarie 04, 2018

ANII TREC, SMINTEALA RĂMÎNE...

SUMARUL BLOGULUI 
  
   
„SFÎNTUL” STALIN* 

Cine ar putea face astăzi o evaluare exactă a pagubelor pricinuite Bisericii de către comunism? Zeci de mi­lioane de victime, crearea „omului nou”, mii de preoţi şi călugări împuşcaţi, mii de biserici închise ori distruse… La Moscova, Patriarhul Aleksei al II‑lea nici nu a apucat prea bine să deschidă gura în privinţa condamnării comunismului, că s‑a şi văzut nevoit să nuanţeze… Atitudinea şefului comuniştilor de la Sankt Petersburg, Serghei Malinkovici, a fost poate cea mai cinică dintre toate vocile care s‑au pronunţat împo­triva condamnării fiarei roşii. Ţinînd cont de popularitatea crescîndă a lui Stalin în Rusia, Malinkovici nu s‑a sfiit să ceară Bisericii Ortodoxe Ruse, ca un răspuns indirect la iniţiativa Patriarhului Aleksei, nici mai mult, nici mai puţin decît canonizarea călăului! În viziunea sa, Iosif Visarionovici Stalin este un „sfînt” cu nimic mai prejos decît Aleksandr Nevski. Ba chiar mai „performant”. În consecinţă, a lupta pentru canonizarea lui Stalin „înseamnă un me­rit deosebit”. Această „luptă” se va întinde, după părerea comuniştilor ruşi, pe parcursul cîtorva „cincinale”...

 
„Lenin a fost un ateu.  
Stalin are seminarul la bază…”
   
Pustia se întinde de la Vladivostok pînă dincoace de Nistru… Un singur exemplu: în urmă cu doar cîţiva ani, o dată cu revenirea comuniştilor la putere în Basarabia, în orăşelul Anenii Noi a reapărut o statuie a lui Lenin. De data aceasta, chiar în faţa unei biserici. Intelectualii din raion au fost de părere că statuia ar face parte din Planul de acţiuni Republica Moldova – UE. Pe bună dreptate, credincioşii s‑au revoltat: „Oameni buni, cu ce drept stă Lenin în faţa bisericii noastre? Că doar nu îl avem de ctitor la noi, la biserică. Jos cu Lenin!”. Autorităţile locale au rămas însă insensibile: „Lenin ne-a adus lumina. El este iubit de popor”... 
… Şi pînă în Piaţa Roşie tabloul este cam acelaşi… Cu mici nuanţări. Deşi se întenţionează de ani buni închiderea mausoleului „părintelui revoluţiei bol­­şevice” – unde este con­ser­­vată mumia acestuia – nu prea se reuşeşte mare lu­cru. Mai nou, autorităţile ruse susţin chiar organizarea unui referendum Lenin. Totul este  condiţionat însă de procen­taj: „Dacă 80% vor vota pentru ca mumia lui Le­nin să fie înhumată, vom lua o decizie” – Declaraţia aparţine unui înalt ofici­al de la Kremlin, fiind consemnată de Rossijskaya Gazeta. 
Comuniştii ruşi, ce e drept, sînt dispuşi astăzi să acepte că Lenin „a mai făcut şi greşeli”, că a fost ateu convins şi că a luptat împotriva Bisericii. Privitor la Stalin, ei sînt însă de o cu totul altă părere. „Dosarul” de canonizare, propus recent de „partid” Bisericii Ortodoxe Ruse, face referire, printre altele, chiar şi la anii de seminar ai marelui „conducător sovietic”. Prin urmare, Malinko­vici consideră că partidul său cere Bisericii un lucru îndreptăţit. „Cine poate spune că eu nu cunosc miezul problemei?… Canonizarea tovarăşului Stalin nu o putem face noi, comuniştii. Aceasta este o prerogativă a Bisericii”.

  
10.000 de „icoane” cu Stalin!
   
 Conştient de faptul că trebuie să aştepte „pînă ce Biserica îl va canoniza pe Stalin”, Serghei Malinkovici consideră totuşi că pînă ­atunci oamenii parti­du­lui nu trebuie să stea chiar cu mîinile în sîn. „În­tre timp, noi putem, de pil­dă, să răspîndim icoana to­va­ră­­şului Stalin printre aceia care cred de multă vreme că el este sfînt” – este de pă­rere şeful comuniştilor. Chiar şi deputatul Viktor Pe­rov, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist din Rusia, deşi ateu, pare dornic de a se înhăma la răspîndirea cul­­tului „sfîntului” Stalin „prin­­tre oamenii simpli”. Dacă în privinţa „troparelor” cei doi au avut „foarte pu­­ţi­ne probleme”, „icoana iu­­bi­tului conducător” le‑a dat mult de furcă. Nici unul din­­­tre portretele dictatorului nu prezenta fie şi doar o mică trăsătură de sfinţenie. În cele din urmă, au trebuit să apeleze la iconografi spe­­­­cializaţi. „Cele 10.000 de icoane, înfăţişîndu‑l pe Io­sif Stalin, tipărite recent – deocamdată alb‑negru – res­­pec­tă întru totul canoanele pra­voslavnice” – declară, si­gur pe sine, Malinkovici. El speră că, în curînd, picto­rii angajaţi, la cererea orga­nizaţiei comuniştilor din Sankt‑Petersburg, vor realiza şi „icoane color” cu Stalin. Cel ce a trans­format Rusia „dintr‑o ţară înapoiată într‑un gigant industrial” ar trebui să aibă „icoane” pînă la sfîrşitul secolului al 21‑lea, după liderul comuniştilor ruşi, în toate bisericile ortodoxe din ţară.

  
Un răspuns din partea Bisericii 
  
 Deşi mulţi dintre ierarhii ruşi sînt de părere că liderul comuniştilor nu merită a fi luat în serios, ţinînd cont de ponderea partidului său pe eşichierul politic actual al Rusiei şi dat fiind faptul că Stalin se află pe unul dintre primele locuri în topul celor mai de seamă ruşi – top realizat de către Televiziunea de Stat de la Moscova –, s‑a simţit nevoia unei limpeziri a apelor, din partea Bisericii, în privinţa „sfinţeniei” lui Stalin. Astfel, secretarul Bi­ro­ului de Presă al Patriar­hiei Ruse, Vladimir Vighilean­ski, a caracterizat recent propunerea comuniştilor ca fiind o „hulă, un sacrilegiu”. Cei care îl consideră pe Stalin „un strîngător laolaltă al pă­mînturilor ruseşti, un pă­rinte al popoarelor, un pur­tător de biruinţă” nu s‑au lă­sat însă impresionaţi de răs­punsul primit din partea Patriarhiei Ruse, susţinînd că acesta „nu reflectă nicidecum po­zi­ţia clerului în totalitatea sa”. Un membru marcant al Comisiei Sinodale de Canonizare a Sfinţilor, din cadrul Patriarhiei Ruse, prot. Gheorghe Mitrofanov, profesor universitar la Academia Teo­­­lo­gică din Sankt Peters­burg, a încercat şi el să‑i lă­­murească pe comunişti: „Pro­punerea venită din partea comuniştilor, de canonizare a lui Stalin, poate fi privită din punct de vedere canonic ca o manifestare a ignoranţei lor, iar din punct de vedere istoric ca una plină de cinism. Stalin a căzut sub anatema Sinodului rus încă de pe data 22 ianuarie 1918, alături de alţi capi ai revoluţiei bolşevice. Între 1937‑1941 au fost împuşcaţi, sub conducerea lui, 110.700 oameni ai Bisericii (preoţi, diaconi, monahi şi alţi slujitori). La un moment dat, în ţară nu mai rămăseseră des­­chise nici măcar 300 de biserici ortodoxe. În timpul ultimului Război Mondial, autorităţile germane, de pildă, au redeschis peste 9000 de biserici în URSS. În aceeaşi perioadă, Stalin a permis deschiderea a doar 716 biserici”. Dacă am mai „adăuga” aici şi cele 15 milioane de victime de care este acuzat de către istorici „marele conducător sovietic”, am avea, cu siguranţă, o „icoană” perfectă a „sfîntului” Stalin.
   
Gheorghiță CIOCIOI
   
* Text apărut în urmă cu aproape un deceniu în revista Lumea credinţei (septembrie  2008) și inclus în volumul Școala de înviat morți. Pelerin prin Ortodoxia tîrzie (Ed. Lumea Credinței, București, 2013). Fotografiile (sursă și detalii aici) sînt mult mai recente (2015-2017). Dacă sub Patriarhul Aleksei Biserica a luat atitudine (însă nu și măsuri ferme) împotriva „sacrilegiului” promovat de nostalgicii comunismului, sub Patriarhul Kiril ea preferă „a se face că plouă”. Dar ce mai poate fi de mirare cîtă vreme Rusia se află de atît amar de ani (și sînt semne că se va mai afla încă mult de acum înainte) sub cîrma și la cheremul unui fost slugoi al comunismului, gata el însuși, oricînd și oriunde, să-i apere pe Lenin și pe Stalin de oprobriul posterității?

 


marți, ianuarie 02, 2018

LUMEA CREDINȚEI 174

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME


Clicați pe fiecare pagină spre a o mări pentru lectură!