EX NIHILO: «MIRACOLUL» MARIAN MUNTEANU

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Mai mulți corespondenți on-line, frecventatori ai blogului sau pur și simplu amici, din țară și din străinătate, mă tot întreabă de la o vreme (și mai ales în zilele din urmă), cu o nedumerire adeseori dojenitoare, de ce nu scriu nimic pe blog, ca om de dreapta, cu privire la noua inițiativă a d-lui Marian Munteanu („Alianța Noastră”) și de ce n-am preluat și aici, eventual cu specificarea „Am primit și dau mai departe...”, recenta sa „spovedanie” (datată 4 aprilie), lansată „la liber” pe internet („Ea poate fi publicată oriunde, de oricine, cu condiția ca textul meu să fie redat integral și corect reprodus”) și despre care autorul însuși e de părere că ar fi „un text plictisitor”, dar a cărui lectură ar merita totuși „un sacrificiu de cîteva minute”, în contextul unei adevărate inflații de „insulte... denigrări grosolane... insinuări viclene... falsificări sau minciuni prin omisiune” de care a avut parte de-a lungul vremii și care tind să fie reiterate conjunctural de draconica „mașinărie a defăimării”.  

Eu unul n-am nimic de împărțit cu d-l Marian Munteanu și am și spus într-un comentariu, nu demult, că „mi-a fost dintotdeauna mai simpatic decît i-am arătat-o”, urîndu-i succes la reapariția sa pe scena publică, mai ales că lucrurile pe care le invocă mi se par vital necesare lumii românești (atît din punct de vedere social, cît și din punct de vedere identitar). M-aș bucura din toată inima ca „Alianța” ieșită la rampă în această primăvară (după cîteva luni de gestație discretă) să coaguleze cu adevărat, în mod credibil, funcțional și viabil, forțele naționale oneste și responsabile, fie că din ea va crește sau nu și un partid politic propriu-zis (despre care deocamdată e prematur să discutăm). 

Mărturisesc că, rămas mai degrabă izolat într-o marginalitate falimentară și îmbătrînit mai devreme decît mi-ar fi plăcut, eu mă simt prea mic pentru o „insurecție civică” atît de mare și sînt pe deplin conștient că nici n-aș putea aduce vreun folos real unei astfel de „construcții”, căci bruma de popularitate pe care o am este mai degrabă una cu semn negativ, sînt un om fără bani și fără relații importante, nu mă pot lăuda cu competențe economice sau manageriale, mă simt în cele mai multe privințe depășit de vremurile pe care le trăiesc și împotmolit în modestele mele circumspecții. Nici nu-mi propun însă să demobilizez pe cineva și urmăresc cu interes admirativ tentativele mai tinerești de angajare civică sau politică, nu fără speranța că mă vor bucura la alții reușitele pe care eu nu le-am putut avea sau de care n-am fost vrednic. De aceea am privit și privesc cu toată înțelegerea implicarea unor apropiați (ca prietenul Claudiu Târziu, bunăoară) în acest nou proiect civico-politic, fie că mi-au cerut părerea, fie că nu. Neputîndu-mă face altfel util, le rămîn aproape măcar cu gîndul și cu inima, dar mai ales cu creștineasca nădejde că Dumnezeu, în mare mila Lui, îi va da românului „mintea cea de pe urmă”, indiferent prin cine sau în ce fel. 

În ce privește „spovedania” d-lui Marian Munteanu (căreia n-am prididit să-i sacrific cele cîteva minute de „plictiseală care merită”), n-am de făcut decît observația că mi se pare că lasă în ceață (nu vreau să vorbesc de vreo „omisiune” vinovată, așa cum autorul le-o reproșează altora) tocmai aspectul cel mai incitant și mai controversat al biografiei sale de interes public: cum oare, fără „a primi bani de la alte persoane sau fundații românești ori străine, instituții de stat, fonduri europene etc.”,  fără „a participa niciodată la vreo ilegalitate, nici direct, nici indirect”, fără „a primi nici un fel de sprijin (finanțări, aporturi de capital, contracte preferențiale etc.) de la nimeni”, fără „a privatiza nimic” și fără „a dobîndi terenuri, clădiri, spații sau alte bunuri, mobile sau imobile”, fără „a avea asocieri sau colaborări cu persoane din zona politică sau de putere, a cercurilor de afaceri sau de influență conectate la acestea”, fără a face, în fine, „comerț cu nimic (cu excepția cărților pe care le-am editat, dar de pe urma cărora nu am cîștigat nici un ban)”, trăind doar „din munca mea” și nefiind „dator nimănui cu nimic”, ba – admirabil! – „refuzînd public și diploma de «revoluționar»” cu avantajele ei aferente, avînd ca „singure resurse materiale salariul de muncitor în anii 1983-1987, bursa de student (1987-1991) și [așa, dintr-o dată!] veniturile realizate, legal, de companiile create de mine” (a activat mai ales „în domeniul resurselor umane”, conducînd mai multe societăți „în perioada 1995-1999 și în care încă mai dețin acțiuni”), fostul lider al Ligii Studenților a ajuns peste noapte, dintr-un simplu cetățean pauper cu studii filologice și indezirabil puterii neocomuniste, un prosper om de afaceri, ales chiar vicepreședinte al Confederației Naționale a Patronatului Român (CNPR) și al Uniunii Generale a Industriașilor din România (UGIR)?! Nu vreau să trag nici o concluzie pripită și nu mă îndoiesc că – chiar într-o țară în care „meritocrația” este mai degrabă de domeniul fantasticului – meritele personale ale d-lui Marian Munteanu explică într-o măsură acest salt miraculos (pe care nu l-a făcut mai devreme doar din cauză că s-a „risipit”, „rupt în coate”, în aventuri romantice de interes obștesc, ca Piața Universității sau Mișcarea pentru România). Este cu adevărat impresionant și, chiar în pofida cunoscutei formule „Nu mă întreba cum am făcut primul milion!”, cititorii „sacrificiali”, gata să-și asume cele „cîteva minute” de „plictiseală” lămuritoare, ar fi meritat să afle nu doar că se poate, ci și cam cum se poate, ca pildă și model de pragmatism revoluționar pentru generația actuală și pentru generațiile viitoare. 

Pînă la un eventual surplus de „spovedanie”, tot ce se poate spune este că  două lucruri s-au făcut „din nimic” (ex nihilo): lumea și omul de afaceri Marian Munteanu. Dar lucrurile tainice și miraculoase vor suscita mereu întrebări (nu neapărat indigne), iar harismaticul personaj e de presupus că va avea de luptat în continuare – Dumnezeu să-l lumineze și să-l întărească – nu doar cu inerțiile sinucigașe ale lumii românești, ci și cu umbrele provocatoare ale propriului său „miracol” (ce se vede a nu fi dintre cele care „durează doar trei zile”...). 

Răzvan CODRESCU